Ţi-o doreai, dar, când o aveai, o înjurai zilnic. Se strica, dar o reparai repede. Era bună la toate şi la nimic. Acum o priveşti cu nostalgie. Sursa: CODRIN PRISECARU

În urmă cu 20 de ani erau pe toate drumurile. Verzi ca mazărea, roşii, galbene, negre şi cu număr mic pentru ştabi sau în clasicul "alb 13", cea mai populară culoare. Dacă rămâneai cu ea în drum, ţi-o repara oricine. Erau multe, dar nu toată lumea avea norocul să o aibă parcată în faţa blocului. Aşteptai cu anii să-ţi vină rândul s-o poţi cumpăra. Când o aduceai acasă nou-nouţă, vecinii de pe scară coborau, invidioşi, s-o admire.

Apoi, începeau problemele. Trebuia să-i pui dispozitive antifurt la volan, roţi, portiere, portbagaj, să-i scoţi oglinzile, iar radiocasetofonul să-l iei la subţioară şi să-l duci în casă. Husa de protecţie trebuia s-o pictezi cu numărul de înmatriculare dacă voiai s-o mai găseşti dimineaţa. Trebuia să ai pile la PECO, să faci rost de benzină, că altfel o priveai de la balcon.

Iarna, când te lăsa bateria, te rugai de pietoni să te ajute s-o împingi. "Maşină ca asta nu se mai face", spun nostalgicii bătrânei Dacii 1300. Cei tineri, din Logane sau Dustere, le înjură: "La Remat cu tine!“.

"Să-mi trăiască franţuzoaica!"

Pe o uliţă din Priboieni, un sat de lângă Topoloveni, judeţul Argeş, într-un şopron, din ograda unei case rămase în cărămida goală după ce i-a căzut tencuiala, Alin Chilibar îşi ţine, înfofolită într-o husă ruptă, bijuteria familiei. O Dacia 1300, ieşită pe porţile uzinelor de la Piteşti, în ’75.

"Să-mi trăiască franţuzoaica, este ca nouă!", se laudă inginerul piteştean, care e mai mare decât maşina sa cu nouă ani. Îşi aduce aminte cum a adus-o taică-său acasă. "A câştigat-o la CEC. A mers cu ea prin toată ţara, că a fost arbitru la fotbal. N-are decât 220.000 de kilometri. N-o să crezi, da’ arb