Textele clasice de prezentare a cărţii lui Swift îl pun pe Gulliver în directă opoziţie cu Robinson Crusoe al lui Dafoe (cartea lui Swift a apărut la vreo 7 ani dupa cea a lui Defoe). Călătoriile lui Gulliver a fost concepută ca un răspuns ironic la moda scrierilor de călătorie din secolul 18. Şi e aproape o regulă ca o parodiere genială a unei biete mode să rămînă scrierea de referinţă a unei epoci – are rost să amintim de Cervantes sau de Diderot sau…?
Aşadar, stilul şcolăresc are de data asta dreptate. Îmi place Gulliver mult mai mult decît Crusoe exact din motivele expuse cuminte pe wiki: pentru că nu are iluzia reconstrucţiei societăţii de la zero, pentru că el nu eşuează pe insule pustii, ci în societăţi gata întemeiate, cu reguli clare. În ediţiile prescurtate pentru copii – eu am ales una de la Litera International pentru ilustraţia excelentă (Gordeev) cu un Gulliver melancolic, cu ochi trişti şi buze groase – nu sînt prinse decît primele două cărţi, cea din Lilliput şi cea din Brobdingnag.
Mişcarea e firească. În primele două cărţi, Gulliver e încă ingenuu curios, naiv, încîntat sau îngrozit de forţele sale prea mari sau prea mici. Copiii ar avea acces aşadar doar la partea de experiment strict “elastic” al eroului lui Swift. Avem individul prea mare sau prea mic şi societatea care nu-l poate înghiţi ca “parte componentă”. Avem aici “copilăria adultului universal”, ca să-l parafrazăm pe Călinescu. Problemele lui Crusoe sînt joacă de copil. Gulliver se înfige direct în voiajul periculos al mizantropiei şi pesimismului. E şi motivul pentru care doar primele două părţi ale Călătoriilor sînt prezente în prescurtările destinate copiilor. Bun, sînt şi mai uşor de ilustrat, dar nici Gulliver nu e încă distrus complet de mediu, încă mai speră, încă mai face ochii mari cînd vede un liliputan.
Un Swift bine “curăţat” de cruzime, de cinism o
