Ca o mână binefăcătoare cu trei degete ridicate - din care unul e inelarul sfânt cu piatra unghiulară a Muntelui Athos -, Peninsula Halkidiki a fost una dintre primele noastre destinaţii "capitaliste" de vacanţă, după porţia de libertate luată acum 20 de ani. Timpul a trecut şi azi descoperim că, în Grecia lui Homer, o dată cu valul de turişti care a asaltat şi continuă să asalteze "paraliile", s-a născut o nouă mitologie (românească): cea a vacanţei perfecte.
În Halkidiki există cel puţin trei feluri de a trăi o experienţă unică şi pe care aveţi tot dreptul să o numiţi aşa: izolându-vă într-o localitate minusculă şi trăind greceşte câteva zile pe bani puţini, ocupând o cameră într-un hotel luxos şi beneficiind de toate accesoriile sale, ori plecând în pelerinaj la Muntele Sfânt al ortodoxiei (cu condiţia să fiţi un "el" şi nu o "ea"). În toate cazurile, pământul cu formă ciudată din Egee are ceva miraculos de oferit.
Anul acesta, am rătăcit pe braţul mijlociu, Sithonia, în căutare de mituri moderne. Am descins, mai întâi la Sarti, cea mai nouă atracţie din estul peninsulei (pentru turiştii români), staţiunea cu cea mai privilegiată poziţie vizavi de Athos. Apoi, am continuat să vorbesc româneşte cu un grup de scriitori şi filosofi ascuns într-un golf-buzunar strategic, la Sykia, precum, peste deal, la Porto Koufo, submarinele greceşti, în al doilea război mondial.
Voiam, oarecum, să fac înconjurul braţului, neavând o destinaţie precisă, în căutarea aventurii ca expresie a vacanţei perfecte. Şi, a treia zi, miracolul s-a produs! Ajunsesem la Porto Carras, în vest, nu departe de Nea Marmaris, şi persoana cu care trebuia să vorbesc, Eleftheria Danopoulu, era plecată la Vila Gallini. Nu ştiam ce înseamnă locul acela şi m-am mirat când am fost oprit la intrare. Dar întâlnirea cu Eleftheria şi, ulterior, vizita la Vila Gallini, m
