La 9 ani a primit cea mai mare lovitură a vieţii: a rămas fără părinţi şi a fost preluat de o casă de copii. Nu s-a dat bătut şi se consideră acum un om împlinit.

A avut o viaţă nu tocmai uşoară. A trecut prin multe, pornind de jos. A crescut într-un cătun din comuna harghiteană Ditrău, ajutându-şi atât cât a putut familia în gospodărie.

Din păcate, nu s-a bucurat prea mult de ea, pentru că pe când avea doar nouă ani, a rămas fără părinţi. A ajuns astfel într-o casă de copii din Miercurea Ciuc, fiind despărţit de cei doi fraţi ai săi.

Sora a ajuns într-o altă casă de copii din Cluj, plecând după Revoluţie în Ungaria cu noua-i familie, iar fratele, fiind mai mare, s-a întreţinut singur, muncind în diverse localităţi.

Anii petrecuţi în orfelinat au fost, pe departe, importanţi în ceea ce priveşte educaţia sa. “Am locuit acolo vreo patru ani, unde am învăţat într-adevăr patru clase, după care m-au băgat la o şcoală profesională de tâmplar.

Apoi, m-am dus în construcţii, iar înainte de armată, la 18 ani, am făcut şi o şcoală de şoferi şi de mecanici auto”, îşi aminteşte Imre Lukacs (67 ani) despre acea perioadă.

A urmat armata, dar şi intrarea, pur şi simplu, în “pâine”. “Lucram ca şofer pe un punct de comandă. Cum am terminat armata, am plecat şi am lucrat la Anina, în mină, la 1200 metri adâncime, ca ajutor electrician.

După trei luni, în care a fost foarte greu, dându-mi seama că nu e bine am plecat la Porţile de Fier I”, îşi continuă povestea vieţii bătrânul.

La 5 ani, făcea morişti de apă

Despre perioada copilăriei, îşi aduce aminte întotdeauna cu nostalgie. Visul său de a de veni electrician s-a împlinit, chiar dacă a trebuit să treacă prin multe greutăţi.

“Îmi doream din tot sufletul să mă fac electrician. Vă spun şi un secret. Eram micuţ, aveam vreo cinci, şase ani, când la noi în curte curgea un pâr