Dacă într-un orăşel franţuzesc se găseşte doar un român, acesta trece de francez, nu contează că locuieşte aici numai de un an sau de douăzeci. Dacă mai apare şi un al doilea, orăşelul s-a pricopsit cu o întreagă Românie. Se poate spune, ca în anecdotele acelea cu un român, un neamţ şi un englez, în care al nostru e isteţul, că e nevoie de un întreg sat de şvabi, ca să se nască o mică Germanie, dar că sunt de ajuns doi români, pentru o Mare Românie. Oriunde se adună la un loc nişte români, hop şi România.

Într-o excursie în vest, printr-unul din acele fenomene ce ţin tot de paradoxul românesc, hotelul era plin de compatrioţi, nimeriţi acolo din toată lumea. Şi cum există şi un fler românesc, ne-am simţit români din prima zi, de la primul mic dejun şi ne-am salutat cu tot protocolul amical al celor cărora le era scris să se întâlnească, nu importă unde, cum şi când.

În fiecare dimineaţă, familiile de români din SUA, Spania, Suedia, iar trei şi din Australia, deşi habar n-aveau ce se întâmplă în ţară, mă întrebau ce mai e pe acasă. N-avea rost să le vorbesc despre oameni şi despre necazuri, care cereau poveşti lungi şi obositoare. Interesul românilor răzleţiţi pe toate continentele are un grafic matematic: scade cu pătratul distanţei. Relaţia cu patria suferă transformări semnificative, pe măsură ce te îndepărtezi de vatră. Cu ocazia unei călătorii în Rusia, o secretară din delegaţia parlamentară de la Bucureşti a refuzat avansurile unui deputat la Moscova, dar le-a acceptat cu multă graţie la Irkutsk.

Când deputatul a întrebat-o de ce a fost atât de ciufută la Moscova şi atât de generoasă la Irkutsk, duduia a replicat, ca şi cum cauza era ceva de la sine înţeles: Irkutskul e la mai mult de 3.000 de kilometri de Bucureşti. Ce să le fi zis eu românilor australieni, care trăiau la mai mult de 10.000 de kilometri, despre subiectele Boc şi