După ’90, erau vreo 45.000, pe toată Valea Jiului. Astăzi, cuvântul de ordine este „câştig“. Pentru că nu mai sunt profitabile, să se închidă, a propus recent Comisia Europeană. Au mai rămas 8.700 - 8.800 de ortaci care coboară în hăurile subterane, la 1.000 de metri sub pământ, să scoată profitul la suprafaţă. Pe ceilalţi, competiţia de pe piaţa internaţională i-a aruncat pe tuşă. Sunt şomeri.

Petrila, dinspre Petroşani. Paralel cu drumul, de pe deal curg crucile înfipte una lângă alta, aproape de-a valma. Înghesuite în grabă, gata să mai facă loc unui mormânt. În orăşel se lucrează la stradă. Dintre blocuri se ivesc, în viteza maşinii, cioburi înnegrite furate din imaginea nefericită a unei realităţi: Exploatarea Minieră Petrila. Intrarea ruginită, de întreprindere veche, poartă pătate literele unei urări de castă: „Noroc bun!“. 862 de oameni o citesc aproape în fiecare zi.

În căutarea aurului negru

„Patru mii de tone de cărbune se scoteau înainte. Era omul şi tona“, îşi aminteşte cineva. Acum se aduc la suprafaţă 400 de tone şi, în zilele bune, 800 - 850. Aici încă nu s-a pus punct definitiv, aşa cum s-a întâmplat la EM Câmpu lui Neag şi Petrila Sud (1999), la EM Dâlja (2003), Valea de Brazi (2004) sau Aninoasa (2004). Mulţi dintre cei care mai lucrează au câte două decenii de mină. Ani în care au coborât, din ce în ce mai adânc, sfredelind după aurul negru, ani în care şi-au văzut colegii morţi, striviţi de pereţi sau asfixiaţi. „E o meserie grea, dar şi altele pot fi la fel. Cu toate astea, e frumoasă, nu pentru că o apreciezi după criteriul 90-60-90, ci pentru că acolo jos e o luptă cu natura, pentru că, în climatul ăsta, oamenii se leagă“, spune Ioan Dăbuleanu, inginer-şef în cadrul Serviciului SSM (Securitate şi Sănătate în Muncă). Argumentele şi exemplele curg unele după altele, parcă ar vrea să şteargă o prejudecată n