Se exprimă mai greu, dar sunt copii speciali. Aşa îşi văd părinţii copiii autişti, însă drama lor începe unde se termină bunăvoinţa societăţii. Sursa: REUTERS
Mihaela Stan trăieşte de două ori suferinţa prin care trece un părinte după ce află că are un copil cu autism. Are gemeni, care au acum şapte ani şi jumătate, amândoi diagnosticaţi cu autism când aveau aproape doi ani. De atunci, a trebuit să se lupte nu numai cu lipsa ajutorului de specialitate în România, dar mai ales cu lipsa de înţelegere a oamenilor.
În timp ce specialiştii dau o definiţie mecanică autismului - tulburare a creierului care interferează adesea cu abilitatea de a comunica şi de a relaţiona cu cei din jur, părinţii îşi consideră copiii "speciali, deosebiţi, chiar geniali".
Umilinţe şi frustrări
"Acceptarea diagnosticului a trecut repede", spune Mihaela. "Dar drumul a fost lung şi foarte greu. Pentru că cei care trebuie să te ajute te umilesc şi te frustrează. La început, cei mici nu dormeau deloc şi vecinii nu ne mai suportau, aşa că a trebuit să ne mutăm. (...) Şi prietenii s-au cernut, unii s-au îndepărtat automat, alţii ne sprijină şi acum". Însă cel mai greu le-a fost să găsească specialişti.
"Medicii, în afară de medicamentaţie, nu ne-au putut ajuta cu nimic. Unii ne-au trimis acasă, spunând că avem copii frumoşi şi sănătoşi, alţii ne-au spus să-i internăm şi să ne facem alţi copii. Am avut de îndurat multe umilinţe în ceea ce înseamnă sistemul de sănătate şi educaţie", povesteşte mama gemenilor cu autism.
Însă, pentru ea, afecţiunea celor mici a însemnat şi o "îmbogăţire", chiar din punct de vedere profesional. "Am fost nevoită să-mi schimb specialitatea, m-am reorientat către tot ceea ce implică un copil cu autism. Am înfiinţat şi Asociaţia Puzzle România, unde facem pregătire cu alţi copii pentru şcoală şi încercăm să-i