Împăcările făcute în a doua jumătate a vieţii aduc cu ele pacea şi înţelepciunea. Fără rezultate sunt însă reconcilierile făcute la repezeală, din dependenţă sau teamă de singurătate.
Cristina L. (61 de ani) şi Şerban S. (77 de ani) s-au văzut pentru prima dată în 1976. Trei ani mai târziu s-au căsătorit, au avut doi copii, iar după şapte ani de căsnicie au divorţat. S-au reîmpăcat după opt ani, dar „focul pasiunii" s-a stins repede. „Ne mutaserăm din nou împreună, promisiuni peste promisiuni, tot tacâmul, dar n-a fost să fie. Ne-au venit iar bâzdâcii", zice Cristina în timp ce trage aer în piept. Cel care i-a despărţit de fiecare dată a fost pokerul. „E mai rău ca beţia! Pierdea nopţile şi sume imense de bani", zice ea.
Au mai trecut zece ani şi iată-i din nou reuniţi. La 61 de ani, declaraţiile de dragoste o copleşesc iarăşi pe Cristina, dar prin stomac nu îi mai trec fiori. „Mă amuză şi atâta tot. I-am promis că atunci când se va îmbolnăvi o să am din nou grijă de el. În felul nostru ciudat de a fi, am ţinut totuşi unul la altul", rezumă ea motivul pentru care s-a reîmpăcat cu Şerban.
Era spontan şi plin de surprize
De un singur lucru nu s-a putut plânge în relaţia cu soţul său - montonia. „Era un tip foarte spontan, nu te plictiseai lângă el şi când te aşteptai mai puţin îţi făcea surprize. Chiar şi atunci când eram despărţiţi intervenea în cele mai ciudate contexte. Spre exemplu, atunci când se cumpărau alimente pe cartelă, m-a ajutat să îi fac tatălui meu o pomană mare, aşa cum acesta dorise", îşi aminteşte Cristina.
A trecut prin multe peripeţii alături de soţul ei, dar răspunde ferm şi afirmativ atunci când o întrebi dacă mai crede în „căsătorie". „Poate că noi nu ne-am priceput, dar alţii se pricep", zice ea, venind imediat cu exemplul părinţilor ei, care au învăţat să se iubească în timp, fără să se căsătorească din dragoste.
