Obsesie de analfabet turistic, brandul de ţară nu se propune, ci se impune. Or, nu ştiu cât se impune la noi frunza verde, alt-fel decât în cântecele populare, dar e sigur că altele se impun în turismul românesc şi, în general, în definiţia ţării. Sigur, sunt de obicei lucruri superficiale, care apar la prima vedere, dar ştiut este că un trecător printr-o ţară străină nu stă să descifreze profunzimile, ci se mărgineşte să observe gradul de civilizaţie al acelei ţări, pe scurt, felul în care este tratat.

Pe plaiurile mioritice străinul este considerat o vacă de muls, fie că vine ca turist pentru câteva zile de relaxare (!), fie că vine ca investitor. Adevăratul nostru brand de ţară este plin se surprize neplăcute, atât pentru străinii care trec pe-aici, cât şi pentru noi înşine, care nu vom ajunge curând la fundul sacului de minciuni, hoţii mari şi găinării, manipulări, lipsă de fairplay, de cuvânt, de civilizaţie în general. De la vânzătoarea de ziare care-ţi adună senin zece bani în plus, iar când îi atragi atenţia îi sare tot ei muştarul, la marele om zis de afaceri, toţi fură cât pot şi pe cine pot, fie străini în trecere, fie conaţionali. Sunt deci aceştia o emblemă demnă de un brand de ţară.

De la salvamarul care dă cu şalupa peste o turistă străină şi după ce o răneşte fuge în mare viteză la proprietarul de restaurant care dă noaptea boxele la maximum şi abia îl potoleşti cu 112-ul, pe care vi-l recomand ca pe o instituţie într-adevăr europeană, promptă, corectă, civilizată, toată lumea se sinchiseşte numai de sine şi iar de sine, de ai zice că stă în block-startere să intre în politică la alegerile proxime. Toţi aceştia merită să figureze pe emblema aşa-zisului brand de ţară.

De la casiera din Bucureşti şi de oriunde de pe întinsul patriei, care fură câte 4-5 bani la un bon, la chelnerul hoţ la notă sau la proprietarul de restaurant care nu