Mult timp, regimul castrist a fost privit în ştiinţa socială cu un idealism specific doar adepţilor sfârşitului istoriei şi victoriei valorilor democratice. S-a spus că perestroika şi glasnost vor schimba ridurile socialismului latin, că valul democratic al anului 1989 nu poate ocoli tocmai plajele cubaneze, s-a repetat, după implozia URSS, că sfârşitul dependenţei economice va duce la experienţe limitat democratice, s-a sperat în van că regimul se sprijină doar pe charisma lui el lidero maximo şi că schimbarea din 2006, a lui Fidel cu fratele Raúl, va sili regimul la minimă liberalizare. Rând pe rând, iluziile s-au spulberat, în urmă rămânând doar fermentul societăţii civile.

Eliberarea recentă şi exilul etapizat în Spania a celor 52 de prizonieri politici cubanezi, lotul „Varela“, este un scurt cadru din filmul disidenţei cubaneze. Opoziţia underground a revendicat în 2003 respectarea anumitor drepturi negative (libertate de exprimare şi asociere, libertate economică şi antreprenorială, amnistie pentru prizonierii politici) şi o nouă lege electorală. Proiectul Varela, iniţiat în 1998 de liderul Mişcării Creştine de Eliberare, Oswaldo Payá Sardińas, a fost o tentativă legalistă a democratizării şi a sfârşit în luna mai 2003 cu arestarea a zeci de disidenţi. Propunerile din Varela Proyecto au aşteptat patru ani strângerea celor 10.000 de semnături, solicitate de articolul 88 al Constituţiei cubaneze pentru o iniţiativă populară. Regimul castrist a răspuns cu un dadaist amendament constituţional care prevede că sistemul socialist este „irevocabil“, validat prin referendum cu 99%, potrivit comunicatului oficial. Cu alte cuvinte, damnarea pare eternă.

Opoziţia underground cubaneză este o replică fidelă a polisului paralel din perioada comunistă a Europei Centrale – grupuri informale ale disidenţei, sindicate clandestine, trupe rock interzise, literaţi şi