* O înmormântare. Prin praful gros al uliţei, un grup de circa 10-12 persoane îmbrăcate în negru. Coşciugul este descoperit şi aşezat într-o miniremorcă de tractor, cu o singură osie, folosită mai ales pentru mici treburi domestice, cum ar fi transportul cutiilor de tomate sau al sacilor de ciment. Nimeni nu plânge. Bărbatul aşezat în coşciug este în vârstă. Preotul care însoţeşte acest convoi funebru s-a refugiat într-o Dacie 1300 delabrată pentru a scăpa de plumbul topit care curge din cer şi care-i face viaţa insuportabilă în veşmintele sale lungi şi negre. După circa o oră şi jumătate, convoiul revine de la cimitir. De data aceasta, în remorcă s-au urcat câteva bătrâne. O remorcă plină cu femei în vârstă, care tremură şi se balansează la fiecare făgaş rămas din cauza ploii de vară. Capetele femeilor sunt plecate şi triste. Picioarele lor, încălţate fie cu papuci de plastic chinezeşti, fie cu „gumari“, se balansează inert. Par a fi picioarele unor păpuşi de cârpă. Satul a rămas mai sărac, mai îmbătrânit.

* Puţina viaţă socială care mai există se petrece la cârciuma din sat. De fapt, este foarte greu de descris acest spaţiu. Sătenii îi spun „la colţ“ sau „La Gioni“, după numele proprietarului. Este o combinaţie de magazin alimentar, prăvălie din Vestul Sălbatic american timpuriu şi crâşmă naţională. Înăuntru, în obscuritatea spartă de un bec chior de 60 W, miroase puternic a peşte sărat. Piesele de rezistenţă sunt covrigii uscaţi, zişi „de Buzău“, şi hamsiile sărate, adunate într-un bloc de culoare incertă. Tot aici se pot găsi beri de care nu aţi auzit, cărora nu li se face publicitate niciodată. Este vorba de produse „bas de gamme“ ale marilor multinaţionale ale berii sau de reminiscenţe glorioase ale fabricii de bere pe care o poseda pe vremuri aproape fiecare capitală de judeţ, pentru a stinge setea muncitorilor de 1 Mai sau 23 August. Vechi afişe pub