Recuperarea acestui filon aparent secundar implică însă şi recuperarea unor „restanţe“ ale scrisului autoarei, mai degrabă pudic înainte de 89 şi constrâns la surdinizarea politicului. Compensatoriu sau nu, Gabriela Adameşteanu exploatează acum la maximum două tabuuri majore ale epocii comuniste: „viaţa intim㓠şi moştenirea legionară, explorând în toate direcţiile partea de umbră a relaţiilor dintre sex şi politică. Cruzimea hiperrealistă a scenelor fiziologice sau/şi sexuale – copioase şi bine controlate, ca la Kundera sau Philip Roth - are un pandant politic în secretele trecutului de extremă dreapta al familiilor Letiţiei Branea şi colegului ei de serviciu, Sorin Olaru, amant delicat şi prevenitor, devenit treptat un fel de şef „diplomat“ şi „tehnocrat“ pe calapodul dezgheţului hruşciovist.

Prinşi în caruselul unei vieţi „de colectiv“ dominate de intrigi, combinaţii şi rivalităţi, manevraţi, păpuşarii înaltelor foruri ceauşiste, angajaţii din kafkiana „Clădire“ trăiesc vieţi duble, disimulându-şi identităţile secrete sub măşti profitabile. Alex. Goldiş are dreptate să vadă în Provizorat o replică la adresa romanului politic al „obsedantului deceniu“. Cu precizarea că, la fel ca şi celelalte proze ale Gabrielei Adameşteanu, cartea de faţă nu e un „roman politic“... Dacă Istoria reprezintă matriţa care deformează şi condiţionează vieţile personajelor, ultimul cuvânt îl au, de fiecare dată, micile istorii de cuplu. Având în centru povestea unui adulter (între nenumărate altele), Provizorat este, prin excelenţă, un roman al intimităţii ameninţate şi al evaziunii sentimentale imposibile. Imposibile, întrucât protagoniştii sunt ajunşi din urmă de un trecut pe care nu-l bănuiesc şi traşi în jos de plumbul propriilor „dosare de familie“, care-i împing fie în braţele Securităţii (Sorin Olaru), fie în zonele mâloase ale ratării (Petru Arcan), fie într-o derivă ex