Din două colţuri de ţară, doi oameni, doi bărbaţi, doi foşti mari campioni rostesc cam aceleaşi cuvinte. Unele ce-ţi dau fiori şi care te fac să te simţi mândru că ei există, tot aşa cum o făceau şi-n vremurile bune în care cucereau medalii sau ridicau în picioare tribune întregi.

Pe primul l-am ascultat aseară la Europa FM la o emisiune clasică marca Ovidiu Ioaniţoaia. La 40 de ani, Leonard Doroftei mărturiseşte că îşi doreşte un ultim meci, unul de retragere şi că pentru asta s-a reîntors la antrenamente, decis să câştige de această dată nu doar lupta cu adversarul, ci şi cu anii care i-au adus vreo 15 kilograme în plus. De la bere, spune glumind „Moşul”.

Şi mai spune ceva. Că are nouă puşti la o academie de box, scoşi din sărăcie, pe care îi ţine în regim de internat şi îi învaţă să boxeze. Dar cel mai important nu este boxul, ci şcoala. “Aduc nişte copii care nu au posibilităţi chiar foarte mari aşa pentru echipament, pentru a se întreţine şi îi ajutăm să-şi termine şcoala în primul rând. Îţi trebuie nişte echipament: un trening, tricouri, mănuşi, echipament. Sunt copii care intră la liceu şi renunţă la şcoală. Şi noi îi ajutăm să-şi termine şcoala. Noi pe asta ne canalizăm, să-şi termine şcoala. Asta ne interesează în primul rând şi dacă au încredere în noi, mergem mai departe şi îi ajutăm să înveţe box adevărat”.

Sună a clişeu, dar ascultaţi-i tonul vocii lui Doroftei şi nu îl puteţi suspecta de palavre populiste. Sunt cuvintele unui om care a ajuns cât se poate de sus şi a avut parte de un final nemeritat de carieră. Cu zâmbetu-i fâşneţ, cu câteva croşee rostogolite în glumă în aer în faţa clienţilor pe la a căror mese trece mai mereu în pubul său pentru a se asigura că totul e în regulă, Moşul nu a uitat nu locul din care a plecat, ci ceea ce este. Un om simplu, cu principii ferme şi cu o morală cât se poate de sănătoasă. Dar ce om…

„