Meseriile lor îşi au locul mai degrabă în paginile îngălbenite ale romanelor decât în aglomeraţia bulevardelor din prezent. Totuşi, un fotograf-colorist, un ceasornicar şi un creator de evenimente medievale se încăpăţânează să supravieţuiască.
La capătul unui gang îngust, care desparte două străduţe din Centrul Istoric al Bucureştiului, intrarea în atelierul de fotografie condus de Eugen Ciocan te transportă brusc într-o nuvelă de Mircea Eliade. Printre piesele de mobilier vechi şi puzderia de mărunţişuri rămase din vremurile în care lumea bună a Bucureştilor ieşea pe Lipscani la târguieli (şi nu la terase), timpul trece altfel.
Pendula din hol arată o altă oră decât cea corectă, iar după câteva minute de învârteală printre costumele de epocă înghesuite pe umeraşe, te aştepţi, la fel ca personajul lui Eliade din „La Ţigănci", să ieşi pe stradă şi afară să fie alt secol. Chiar şi oamenii care trec pragul atelierului reprezintă un profil uman pe care nu-l prea zăreşti în forfota Bucureştiului, dar pe care, din 2002, de când a deschis „FotoCabinet", Eugen Ciocan îl atrage ca un magnet.
De la apariţiile elegante din altă epocă, domni care vin să sporovăiască despre politică şi despre Thomas Mann până la bătrâne „cu doi bănuţi în batistă", toţi cei aproape 7.000 de curioşi care i-au trecut pragul în opt ani s-au potrivit perfect în povestea interbelică a artistului care-şi colorează manual fotografiile făcute pe peliculă. O tehnică pe care o mai ţin în viaţă o mână de oameni (câteva grupuri de colorişti în Irlanda, Olanda sau Japonia), dar românul este singurul din Europa care o practică drept meserie, nu doar pentru plăcerea personală.
Dacă afli trecutul lui Ciocan, ai impresia că, paradoxal, tocmai el, „le maître photographe", nu se potriveşte pe deplin în propria poveste. Doar în aparenţă. Absolvent de imagine de film şi regie, CV-ul său includ
