Era într-o joi, zi tradiţional ghinionistă pentru pieţe şi ceea ce a urmat se numeşte acum „Marea Recesiune“, nume oarecum inspirat din cealaltă criză, care a zguduit lumea începând din octombrie 1929.

Ceea ce a urmat se ştie. Marile bănci centrale au intrat în tranşeele crizei şi au pus la dispoziţia băncilor bani ieftini, însă criza mocnea. Târziu, ezitant şi lent, au sărit în acţiune şi guvernele ţărilor pe care criza financiară le pârjolea. În paralel, au apărut tentative de protecţionism, în care americanii, de pildă, insinuau că ar trebui găsite mecanisme prin care banii contribuabililor aruncaţi în bătălia împotriva crizei ar cam trebui să susţină producţia locală, nu pe a altora. Discursul, intens politicianist şi populist, a tentat pe mai toată lumea, însă globalizarea e o realitate şi nici măcar marile ecomomii ale lumii nu se mai pot izola. În 2009, guvernele „greilor“ şi-au stimulat economiile cu măsuri de susţinere financiară ample, continuate în 2010.

Germania, de pildă, care este acum avocatul austerităţii, cheltuieşte în acest an 2% din produsul său intern brut pentru susţinerea economiei, sub diverse forme şi în diverse programe. Liderul de necontestat al susţinerii economice este guvernul de la Beijing, care îşi revigorează economia cu un pachet de stimulente financiare egal cu 2,7% din PIB-ul său. China însă, ca de altfel mai toată Asia, a înţeles ceva din criza regională din finalul anilor 90 - şi anume să pună bani albi pentru zile negre şi şi-a construit rezerve de dimensiuni giganteşti. Statele Unite ale Americii cheltuiesc în acest an pentru resuscitarea economiei o sumă echivalentă cu 1,8% din PIB. Pare un efort mai mic, însă socoteala este complicată de efortul, mai puţin vizibil, de a susţine bugetele cvasifalimentare ale celor 52 de administraţii „locale“. Efectele implicării statelor în susţinerea economiilor a dat roade. G