Prezenţi mai ales în spaţiu virtual, tinerii din Lets do it, Romania! pregătesc de aproape un an o amplă mişcare socială de implicare a cetăţenilor, indiferent de etnie, religie, statut profesional, în cel mai ambiţios proiect naţional de ecologizare a ţării. Inutil să reamintim ceea ce fiecare dintre noi constată de amar de ani de zile: în cele mai formidabile peisaje, în râurile de munte, la liziera pădurilor, pe câmpuri, în copaci, dar şi la marginile localităţilor, ambalaje de toate soiurile, vechituri, fiare contorsionate, resturi organice în diferite stadii de descompunere prin care câini vagabonzi şi rozătoare cenuşii mişună în voie fac parte, cu fatalitate, din viaţa noastră.
Într-o discuţie mai veche, Mihai Şora reflecta asupra relaţiei contorsionate a românilor cu spaţiul public: în vreme ce casa, curtea sunt tratate de majoritatea românilor ca incinta securizantă şi aproape sacră, având parte de toate îngrijirile şi împodobirile posibile, îndată ce omul iese în afara acestei arii, rupe, strică, murdăreşte cu duşmănie tot ce-i iese în cale.
O gospodină care îşi freacă zilnic faianţa şi strânge de pe covor scame invizibile nu ezită să arunce pe geam, în stradă, cojile de cartofi sau scrumiera plină. De ce oare? Mihai Şora opina că românii s-au deprins ca spaţiul public să nu le aparţină; ba mai mult, să-l perceapă ca ostil, un loc în care nu numai că nu se simt în largul lor, dar în care chiar se aşteaptă să fie agresaţi (de miliţie, în comunism) şi, prin urmare, se răzbună pe el ori de câte ori au prilejul. Subtilei observaţii mai trebuie să-i adăugăm şi un anume specific al nostru, balcanic, unde ideea de curăţenie e relativă, în cele din urmă, o lipsă de civilizaţie, mult mai vechi decât comunismul. A-ţi imagina, într-un asemenea context, că faci turism într-un spaţiu infect este un non sens, vizibil de peste 20 de ani în România. Din
