Nimic nu este indulcit, nimic nu este conventional, nimic nu poarta semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean stie ca, atunci cind isi asuma riscul de a vizita astfel de zone, literatura are o singura sansa: sa mearga pina la capat, sa lase la o parte toate ticurile, toate conventiile de bon ton si sa prinda in arcanele textului, cu o exigenta neiertatoare, tot ce este mai viu si mai intens in real. Recunosc de la bun inceput: romanul Radacina de bucsaum-a luat prin surprindere. De la O. Nimigean asteptam un roman ludic, pretios, livresc, poate metatextual, care sa asimileze si totodata sa etaleze, borgesian, dar si histrionic, secole de literatura, musai ironic, dar, in orice caz, care sa nu mizeze pe intriga, in care epicul sa fie o conventie respectata doar pentru a fi incalcata cit mai ostentativ. Daca in primele zeci de pagini inca mai asteptam ruptura, semnalul ca incepe nebunia, joaca, mi-am dat seama la timp ca nu mai e cazul sa fiu suspicios: chiar am de a face cu un roman scris sub forma unui jurnal, care reuseste sa surprinda cu o acuratete, cu o priza la real pe care nu le-am mai intilnit in proza ultimelor decenii, drama unui personaj straniu, un intelectual ratat (social, macar), pus in situatia grea de a-si ingriji mama muribunda si de a face pace cu ideea iminentului divort. Liviu, protagonistul narator al acestei epopei a suferintei, este genul intelectualului genialoid, doldora de carte, scriitor de talent, dar cam lenes si delasator, vertical, cu o aversiune indirjita fata de tot ceea ce ar putea aduce a compromis, dezvoltindu-si, dupa 1989, un dispret care il sufoca fata de fostii securisti, de care se loveste la tot pasul. Aceasta rectitudine morala il condamna la a esua, in plan profesional si social, iremediabil: demisionind de la catedra universitara, el se izoleaza treptat, dezvoltindu-si un fel de agorafobie, judecindu-si