Construită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Casa Argintarului figurează în literatura de specialitate drept etalon al arhitecturii renascentiste din Bistriţa medievală. În această perioadă, oraşul intră într-un proces de transformare sub influenţa noilor curente europene – Renaştere, baroc şi neoclasicism – menite să îmblînzească, în etape succesive, caracterul sobru, introvertit şi rece al stilului gotic, în care mai degrabă ideea de fortificaţie decît omul, cu dorinţa lui de confort şi intimitate, era măsura tuturor lucrurilor.

Comanditarul acestei construcţii, neîndoielnic un cetăţean cu dare de mînă, dar şi cu gusturi elevate presupunînd o probabilă instrucţie la şcolile apusene, a rămas anonim, clădirea dobîndind astfel un nume convenţional, cu rezonanţe poetice, dedus din prezenţa pe ancadramentele faţadei a două pocaluri-emblemă, cu trimitere la breasla argintarilor, prestigioasă, desigur, în epocă.

În ce priveşte constructorul, cercetătorii sînt de acord că acesta a fost Petrus Italus de Lugano, renumit arhitect de origine italiană, pomenit şi pentru lucrări realizate la Liov sau la cetatea Sorocăi. Unicitatea clădirii în arhitectura burgului bistriţean vine din puritatea stilului, din tendinţa manifestă spre perfecţiune, vădită atît în conceperea ansamblului, cît şi în preocuparea pentru detaliu şi pentru fineţea execuţiei. Planimetria edificiului respectă rigorile urbanistice ale vremii, cu tendinţa de dezvoltare în adîncime, exploatînd cu maximă eficienţă forma dreptunghiulară a suprafeţei construite, în condiţiile în care trama urbană nu permitea spaţii largi şi nici deschideri generoase la stradă. Proiectul de ansamblu pare, astfel, a nu fi străin de celebrul dicton renascentist enunţat de Leon Battista Alberti: „Există un singur aranjament armonios şi perfect al părţilor pentru fiecare lucrare“.

Acest unic aranjament, înt