Iniţiative inedite, planuri de afaceri imbatabile, decizii la care absolut nimeni nu s-ar fi aşteptat, business-uri care cresc solid, sănătos într-o piaţă liberă, o altfel de abordare a mecanismelor care pun în mişcare maşinăria profitului, într-un cuvînt, tot ce gîndeşte, simte şi respiră capitalistul pursînge. Capitalistul român, fireşte! Asta ne-a fost misiunea jurnalistică (a mea şi a colegilor mei), încă de la primul număr al revistei Forbes în România. În căutarea „diamantului negru“ nu am pornit cu prejudecăţi, ci cu entuziasmul celor aproape 30 de ani, dintre care 20 trăiţi în… capitalism. Am încercat deci să-i „vînez“ pe cei care au respirat mai mult aerul de după ’89, pe cei care au pus umărul, mai mult intuitiv (forma fără fond nu avea cum să nu-şi fi spus cuvîntul şi în acest caz), nepervertiţi de stigmatul egalităţii impuse de comunism, la construirea unui nou sistem economic. Adică pe antreprenorii de 30-40 de ani.

Cumpără pe zvon şi vinde pe ştire

Din cei 500 de miliardari autohtoni, cei în cauză nu înseamnă nici măcar 15%, şi nici un român care să nu fie trecut de 40 de ani nu a reuşit să aibă, pînă acum, o avere mai mare de 120 de milioane de euro. În 2009, primii capitalişti pe lista celor mai bogaţi, care să se înscrie în intervalul de vîrstă rîvnit de căutările mele, au fost fraţii Robert şi Ionuţ Negoiţă. Cum au ajuns cei doi să prospere în imobiliare şi turism? Nu cu ample studii (fie ele şi de fezabilitate) sau prin strategii atent elaborate, ci, într-o bună primă fază (cea care le-a asigurat şi succesul, de altfel), prin ponturi cu o suficient de grea coloratură politică prin preajma Capitalei. Şi cu împrumuturi bancare. În rest, nu au avut decît să aplice un principiu atît de bine înrădăcinat mai ales printre investitorii români de pe pieţele de capital, şi anume „cumpără pe zvon şi vinde pe ştire“. Iar zvonuri (bune) au avut,