Viaţa pare atît de simplă în satul acela mic din inima secuimii! Biserica. Şcoala. Căminul cultural. Şi cercul se închide. Biserica e mică şi albă. Domină satul de pe un deal ca o spinare de animal obosit de muncă. Mă ridic pe vîrfuri, pun mîna streaşină la ochi şi mă uit pe geamul pătrăţos. Înăuntru – rînduri goale de bănci, o pianină şi steagul Ungariei arborat într-un colţ. Cînd e slujbă, cel puţin jumătate dintre cei 100 de locuitori ai satului îşi ocupă tăcuţi locul în băncile bisericii. E construită în secolul al XVIII-lea, după modelul bisericilor din zona Săcele şi cu meşteri tot de acolo. Are un clopot mare şi vechi.
Pustiu… sau poate doar liniştit
Satul Măgheruş (sau Sepsimagyarós) din Covasna e, însă, ceva mai vechi decît biserica. Şi decît clopotul. Prima descriere a apărut în urmă cu 500 de ani. De atunci a fost locuit doar de maghiari, toţi de religie reformată. Cînd nu aveau biserica lor în sat, la sărbătorile mai importante mergeau grupuri-grupuri, peste dealuri, la Lisnău sau la Săciua, preţ de 5 kilometri. Apoi, în 1748, a început construcţia bisericii din satul lor. A durat patru ani.
Viaţa bisericii a fost de atunci cînd bună – cu preoţi devotaţi, care-i făceau pe oameni să se simtă „păstoriţi“, cînd mai rea. Pustie, cu lacătul pe uşă ani la rînd, căci nu se găsea nimeni să vină să slujească în satul mic, ascuns printre dealuri, la vreo 10 kilometri de drumul principal care leagă Braşovul de Tîrgu Secuiesc.
Şi viaţa satului a fost cam la fel: cînd bună, cînd rea. Colectivizarea i-a gonit pe oameni spre oraşe. Multe case sînt şi acum părăsite. Unele au fost transformate în „case de vichend“ – cum avea să le numească pastorul reformat Szasz Csaba. La Măgheruş locuiesc azi, aşa cum spuneam, 100 de oameni, la care se mai adaugă în „vichend“ vreo 50. Pastorul Szasz Csaba nu e de-al locului. A venit la Măgheruş în 2004.
