De cîteva săptămîni, poate luni, dacă nu cumva chiar ani, citesc şi recitesc un anumit paragraf din Constituţie. El dăinuie de aproape două decenii, căci l-am găsit atît în Constituţia din 1991, cît şi – preluat intact – în versiunea revizuită din 2003. Iată-l, aşa cum este el găzduit în capitolul referitor la proprietatea privată: „Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă“. E ceva în neregulă cu acest paragraf. Îl citesc, îl recitesc şi mă încearcă următorul paradox: exact în momentul în care tind să dau dreptate celor care l-au enunţat, mă încearcă acut sentimentul că tot ei îmi umblă la portofel. Cum să ies din paradox? Am încercat mai întîi cu puţină arheologie legislativă.

Adunarea Constituantă din 1991 – dominată autoritar de copilul Revoluţiei numit Ion Iliescu şi de părintele Constituţiei numit Antonie Iorgovan – avea alibiul perfect ca să enunţe acest paragraf. Odioasa Lege 18 din 1968, numită „a ilicitului“, deşi abrogată după Revoluţie, era mult prea proaspătă în mintea românilor şi făcuse prea multe victime ca să poată cineva să conteste generoasa prevedere constituţională. Poporul era mulţumit că nu mai vine Miliţia să-i numere cartuşele de Kent sau pachetele de cafea şi să-l întrebe pe el, pe popor, de unde le are şi dacă le putea cumpăra doar din leafă. La revizuirea Constituţiei din 2003, paragraful buclucaş primea doar o altă numerotare, dar ieşea teafăr şi nevătămat din dezbaterile parlamentare.

Au venit apoi evenimentele anului 2005. Un ministru de justiţie bine intenţionat, dar cam neglijent la nuanţe constituţionale, a iniţiat un fel de lege limitată a ilicitului, care viza nu tot poporul, ci doar pe cei care stau pe marginea borcanului cu miere: demnitarii şi funcţionarii. Este vorba de Monica Macovei şi de angajamentul său faţă de Uniunea Europeană privind înfiinţarea Agenţiei Naţi