Există, în continuare, cel puţin pentru mine, spaţii pe care le străbat adesea, dar pe care le simt nefamiliare. Ca şi cum locul meu nu ar fi în ele, nu m-aş potrivi nicicum acolo.

De fapt, nici nu mă potrivesc, în mod real. Cu siguranţă nu sînt o zburătoare, care să se simtă în largul ei plutind printre nori (poate doar metaforic vorbind, deşi mi se pare o plutire fumată şi în registrul ăsta). De aceea, încă nu-mi prieşte pînă la capăt mersul cu avionul. „Încă“ pentru că am zburat, deja, de vreo 30 de ori cel puţin. Avionul nu a devenit, neapărat, o rutină, ci, mai curînd, un mijloc de transport. E evident că nu are rost să călătoreşti două zile pînă la Paris, cînd poţi face (puţin peste) două ore.

Zborul cu avionul nu a devenit o rutină, ci un ritual. La cursul de antropologie simbolică de la master (de antropologie, şi acesta) s-a pus problema dacă o călătorie cu avionul poate fi considerată sau nu un ritual de trecere. Vulgarizînd, ideea e că pleci, dintr-un punct A, cu o identitate, treci printr-un no man’s land, printr-un spaţiu liminal, în care îţi „pierzi“ respectiva identitate; ca, în final, să ajungi în punctul B, la destinaţie, cu… o oarecum nouă identitate.

Filmul lui Spielberg, The Terminal (2004), poate fi o bună ilustrare a acestui joc al identităţilor: pentru că în ţara lui se instaurează un nou regim care nu e recunoscut de SUA, personajul interpretat de Tom Hanks rămîne în aeroport practic fără nici o identitate…

În ceea ce mă priveşte, nu statul în aeroport mă înspăimîntă: dimpotrivă, aşteptarea printre cetăţeni ai lumii mi se pare fascinantă. Acolo, ca şi în parcurile de distracţii gen Disneyland sau în timpul cozilor la monumente celebre, ai ocazia să studiezi mostre de lume. Să vezi că nu toţi oamenii sînt ca tine, că pot fi diferiţi la culoarea pielii sau a ochilor, dar la fel în moravuri (se iubesc, se ceartă, se sc