Trebuie să fie tare plicticoasă viaţa de amibă. Dar uite că se poate... Ba unora le mai şi place! Între 2,3% şi 2,7% dintre francezii adulţi declară că au libido apropiat de zero. 10% dintre femei şi peste 6% dintre bărbaţi spun că n-au avut parte de relaţii sexuale în ultimele 12 luni. Asta conform unui studiu cît se poate de serios realizat în Franţa, în 2008. În SUA există chiar şi o asociaţie a oamenilor-cu-libido-zero. AVEN militează pentru recunoaşterea drepturilor asexualilor. Adică a persoanelor care nu simt atracţie sau excitaţie sexuală. Altfel decît celibatul – care e o alegere, asexualitatea e un dat, ni se explică, doct, pe site-ul asociaţiei. „Lipsa de apetenţă sexuală nu ne face viaţa mai bună sau mai rea, e doar un alt tip de raportare la societate. Asexualii au aceleaşi nevoi emoţionale ca toţi ceilalţi. Şi, la fel ca oamenii aparţinînd comunităţii sexuale, au diferite modalităţi de a-şi îndeplini aceste nevoi. Unii preferă solitudinea, alţii îşi caută fericirea alături de prieteni.” Dacă ar fi doar atît, ar fi bine: pînă la urmă, vorbim de un grup (sper) extrem de restrîns care alege (sau căruia îi este dat – asta rămîne de discutat) să trăiască în afara sistemului de relaţii sexuale. Numai că acest grup are acum o voce, se pare, destul de tare care condamnă, nici mai mult, nici mai puţin decît „dictatura plăcerii” şi „marginalizarea asexualilor”.
Au oamenii dreptul să refuze sexul? Sigur că da. Sînt oamenii obligaţi să aibă, mereu, chef de sex? Sigur că nu. Dar să-ţi faci un scop în viaţă din a spune că nu faci sex, mi se pare un peu trop.
Pînă la urmă, toată discuţia e mai degrabă expresia unei frustrări. Şi asta se vede mai ales din virulenţa pseudoargumentelor invocate şi din revendicările confuze. Adică: ce-ar trebui să facem noi, majoritarii, ăştia care, din cînd în cînd, în imbecilitatea noastră, ne mai dedăm şi la cîte-o part
