Între „democraţie“ şi „capitalism“ ar trebui să existe o relaţie de interdependenţă: nici unul nu poate exista în absenţa celuilalt. Asta spune teoria. Practica îndelungată a arătat că, pînă la urmă, democraţia este condiţia necesară, dar nu suficientă a capitalismului, iar capitalismul nu e neapărat o condiţie necesară a democraţiei. În România, unde şi democraţia, şi capitalismul au apărut după căderea unui regim dictatorial comunist, această relaţie e şi mai greu de desluşit. Cei care din 1990 au introdus democraţia ca formă de guvernare în România sînt, în general, tot cei care au servit şi instituţiile statului. Şi tot ei au fost şi primii capitalişti: şi-au apropriat pe mai nimic vechile întreprinderi (în prag de faliment) ale statului şi le-au readus pe linia de plutire. Succesul lor nu se bazează însă atît pe ştiinţă, cît pe cunoştinţe, pe oameni bine plasaţi, cu putere de decizie politică.

Afişarea ostentativă a bogăţiei dobîndite rapid şi uşor exasperează aproape la fel de tare ca faptul că averea a fost dobîndită ilicit. Încă şi mai enervant este că aceiaşi oameni ne sînt prezentaţi ca „modele“, ca personaje reprezentative pentru capitalismul românesc, deşi succesul lor nu are nimic de-a face cu capitalismul real, bazat pe egalitatea şanselor, pe transparenţă şi pe concurenţă.

Ascensiunea acestui „capitalism de cumetrie“ (paternitatea termenului îi aparţine lui Ion Iliescu) ar fi fost mult mai dificilă dacă după prăbuşirea regimului totalitar ar fi existat, ca în Polonia, de pildă, nişte instituţii capabile să exercite un control moral, să aplice nişte sancţiuni celor îmbogăţiţi ilicit, peste noapte. Biserica nu a jucat niciodată acest rol, iar societatea civilă, încă fragilă, nu a găsit voci suficient de autoritare pentru a trezi conştiinţe.

Sigur, hoţul neprins e negustor cinstit. După atîţia ani de procese judecate mai mult la tel