Am recitit o carte cu adevărat interesantă. Este vorba despre o culegere de prelegeri academice pe tema „profesoratului“ şi „discipolatului“ în istoria culturii, ţinute de celebrul universitar George Steiner, la Harvard – unde a beneficiat de o bursă Charles Eliot Norton, în intervalul 2001-2002. Volumul – intitulat, în original, Lessons of the Masters („Lecţiile maeştrilor“) şi tradus în română (de către anglistul clujean Virgil Stanciu) drept Maeştri şi discipoli (Editura Compania, 2005) – are ambiţia să definească, fie şi indirect, identitatea profesorală sau ceea ce Steiner însuşi numeşte „misterul predării“. „Ce-i împuterniceşte pe un bărbat ori pe o femeie să predea unei alte fiinţe omeneşti?“, se întreabă, inaugural, autorul, promiţîndu-ne, desigur, un răspuns satisfăcător la finele excursului său critic prin istoria mentalităţilor europene, asiatice şi americane.

Dacă răspunsul este, într-adevăr, satisfăcător şi, mai ales, dacă Steiner ajunge la esenţa enigmei din interiorul actului didactic, vă las pe dvs. singuri să descoperiţi, lecturînd cartea. În ce mă priveşte, m-aş opri la o problemă, să-i spun, secundară, a volumului, a cărei validitate îmi era cunoscută dintotdeauna, ca multora de altfel, ea trăind în conştiinţa noastră sub forma unui stereotip cu valoare de axiomă, dar care mi-a fost confirmată – istoric, aşa-zicînd – abia prin medierea exemplelor oferite de către amintitul profesor. Mai devreme sau mai tîrziu, toţi discipolii îşi „ucid“ (simbolic, bineînţeles) foştii maeştri. Adulaţia iniţială a învăţăcelului pentru profesorul său nu se stinge, ca o dragoste normală, treptat, pînă la intrarea într-un puseu de indiferenţă, ci, datorită intensităţii sale, trece, ultimativ, într-o variantă antinomică (şi, totuşi, complementară), de radicalism, devenind ură acerbă, devastatoare. Urmărind firul factual şi argumentativ propus de George Steiner,