De 20 de ani, încercările de a reforma învăţămîntul fac (prea) mult zgomot pentru nimic: demarajul schimbărilor se face în forţă, miniştrii se războiesc cu fantomele trecutului şi cu moştenirea, evident firavă, lăsată de înaintaşii aflaţi acum în opoziţie. Apoi explică, argumentează şi modifică, de obicei, cu ochiul pe ultimele puncte, nesemnificative, din lista de priorităţi: cîte clase să aibă gimnaziul, cînd să înceapă şcoala primară, cîte materii ar trebui verificate la examenul de bacalaureat etc. Opoziţia se înfoaie cu maximum de decibeli suportabili, atacă necruţător cu vorbe grele, de partid, preocupată, mai curînd, să puncteze în sondaje. În fapt, toţi cei chemaţi să reformeze învăţămîntul par a fi un soi de „doctori fără voie“: nu ştiu să pună diagnosticul, nu găsesc, în timp util, tratamentul şi se plîng mereu de starea proastă a pacientului. Finalul fiecărui mandat de reformist vizionar este, de fiecare dată, acelaşi: examene bramburite, şcolari debusolaţi, profesori nemulţumiţi, pregătiri intense, cu steguleţe şi mititei, pentru viitoarele alegeri.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos În tot acest timp, cadrele didactice se complac în a fi „sub vremi“: tac şi rabdă. Sînt chemate, din cînd în cînd, la arme, sub steagul din ce în ce mai decolorat de neputinţă, al sindicatelor, pentru a-şi revendica drepturile salariale. Doar atunci, vocea lor, altminteri stinsă de rutină, comodităţi, inerţie devine stridentă. Se ambalează răsunător pentru a tăcea, din nou, în preajma examenelor de titularizare, în urma cărora mulţimea de dascăli pregătită să se aşeze la catedră este decimată.
Toţi ştim că profesorii sînt plătiţi prost. Că cei competenţi, inteligenţi, talentaţi, citiţi, învăţaţi ocolesc învăţămîntul, în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite. Dar mai ştim că, printre cei dispuşi, an de
