Alessandra, o femeie energică între două vîrste, ne-a primit nu prea încîntată de ora tîrzie la care reuşisem să ajungem. Ne-a cerut paşapoartele şi ne-a introdus în camere. Încăperi simple, rustice, cu cîte un ventilator în mijloc, menit să ne facă mai suportabilă căldura acelor zile şi nopţi. Ne-a urat somn uşor, fără să ne ofere ceva de mîncat sau de băut. Am adormit cu gîndul la vinul pe care îl producea în mica ei fermă toscană şi la piscina din grădina cu chiparoşi, pe care aveam s-o vedem abia a doua zi dimineaţă.

Micul dejun avea să fie chiar aşa cum citisem pe Internet: nu prea consistent. În plus, am descoperit că iaurturile cu fructe înşirate pe bufet erau expirate de ceva vreme. Nu era însă un amănunt care să ne strice bucuria că ne aflam în fermecătoarea Toscana (ulterior, la un hotel din Milano am descoperit că treaba cu iaurtul expirat pare să fie un adevărat sport naţional în Italia).

În cea de-a doua zi, Alessandra ne-a tăiat calea şi, într-o engleză destul de stranie, ne-a supus unui adevărat chestionar. De unde venim exact din România? Şi la noi în ţară e tot aşa de cald? Ştim bine engleza? De ce nu înţelegem atunci vorbele ei? Sîntem conştienţi că, dacă îi vom folosi bucătăria, va trebui să facem apoi şi curat? Abia apăsatul răspuns of course, de la ultima întrebare, a părut a o linişti. Eram primii români care-i călcau pragul, dar păream oameni de treabă. Avea să ne dezvăluie apoi, cu nonşalanţă, că ne-a studiat vizele din paşapoarte. Părea curioasă să afle de ce apar acolo ştampile din Libia, Turcia sau Armenia. De... presa cu stereotipurile ei negative creează suspiciuni. Alessandra a recunoscut apoi că italienii au avut în anii de după căderea Cortinei de Fier mari probleme cu albanezii şi cu românii. „Era un tip de oameni cum noi nu mai văzusem. Oameni care ştiau doar să ceară şi să ia.“ Am încercat să-i explicăm că mulţi est