Din păcate, anul acesta nu am ajuns la Festivalul de teatru de la Avignon. De fapt, corect ar fi să spun nici anul acesta: fiindcă nu-mi dă mîna să merg acolo „pe cont propriu“, cum se zicea pe vremuri la mare despre turiştii non-sindicalizaţi, mă resemnez, de o bucată de vreme, să iau contact cu evenimentul stînd în faţa televizorului. Desigur, atunci cînd pot şi acolo unde găsesc televizor „branşat“. Nu sînt, cred, nici zece ani de cînd aproape orice canal franţuzesc prins în Elveţia mea de vacanţă făcea treaba la perfecţie, furnizînd zilnic informaţii despre festival, comentarii şi reportaje de la faţa locului, în ritm cel puţin bisăptămînal, precum şi un număr de transmisiuni directe pe deplin edificatoare; din ediţia ce s-a încheiat acum circa zece zile am prins, pe France 2, spectacolul de închidere, practic, a festivalului in – Richard al II-lea de Shakespeare –, ratînd doar o unică altă legătură directă cu Palatul Papilor, parcă pe ARTE, unde aş fi putut vedea spectacolul inaugural al selecţiei oficiale (cu un titlu prea lung ca să-l ţin minte şi pe care, neavînd momentan acces la Internet, trebuie să-l las deoparte), o montare cu cîntec în toate sensurile cuvîntului, semnată de elveţianul Christoph Marthaler, unul dintre „artiştii asociaţi“ la Avignon 2010. Aici, trebuie să ofer cîteva detalii organizatorice despre acest festival – cel mai mare din lume, spun francezii, unul dintre cele mai mari, admite lumea –, cu o istorie deopotrivă simplă şi complicată, cu o fizionomie dublă (deoarece zonei tradiţional dedicate teatrului de repertoriu i s-a adăugat o zonă „liberă“ unde bulevardul coexistă în linişte cu underground-ul), cu un renume, în sfîrşit, datorat în egală măsură cantităţii şi calităţii producţiilor participante, aspectului de burg medieval al oraşului şi numelor sonore ale artiştilor care ajung pe marea scenă din Curtea de onoare. În ultimii c