- interviu cu maestrul Ion Stendl
- Maestre, vă aflaţi la ora la care aţi putea face un bilanţ artistic. Pictor, gravor, scenograf, dascăl, de o viaţă, la Universitatea de Arte Bucureşti, doctor în arte plastice, numeroase expoziţii în ţară şi străinătate, aprecieri critice favorabile. Ce v-aţi mai putea dori?
- Nu mi-am propus, la această oră, o intenţie de a face un bilanţ; o contabilizare a artei mele. Am terminat în iulie cu ultima serie de masteranzi, cu care am început înainte să ies la pensie - am fost pensionat în 2009 - şi, din toamnă, voi fi doar un profesor consultant în probleme de doctorat. Am, în următorii 3-4 ani, 28 de doctoranzi - anul I, II, III.
Pentru artă, mi-am făcut întotdeauna timp. Acum simt că trece prea repede timpul; în galop. Sigur, s-a adunat un număr de lucrări, mai am în colecţia personală, în colecţia soţiei, a copiilor mei.
Apropo de colecţia Ion Stendl deţinută de cei dragi ai dumneavoastră, după ce criterii şi le însuşeşte
familia?
Dacă le place o lucrare... le aparţine. La rândul meu, şi mie îmi place să le ştiu şi să le văd în casele lor - mă refer la copiii mei. Casele lor sunt pline cu lucrări. Eu sunt foarte consternat când văd, la diverse posturi tv, case noi ale unor oameni de la care ai pretenţii, dar care nu au nimic pe pereţi. Sigur, poate că este o fobie a mea, fiindcă la noi pe pereţi sunt numai cărţi şi lucrări... aşa mă simt eu bine, în interiorul meu, şi când văd o casă goală mi se pare puţin austeră. În fond, fiecare cu gusturile şi preferinţele lui. Cineva spunea că o lucrare pe perete este ca un fel de uşă pe tapet care te face să te furişezi în spatele peretului. Să treci pragul peretelui şi să intri în lumea vizuală a subiectului. Bine, asta poate fi şi o deformaţie profesională.
Au trecut timpurile când se constituiau marile colecţii în Rom