Într-un film de prin anii '80, al unui mare regizor german, apare o scenă antologică: pe o terasă din Berlin, un jurnalist german intră în vorbă cu un român. Toată discuţia decurge bine, e plină de spirit şi de umor, până când jurnalistul german face un pas greşit: comite "nemernicia" de a aborda tema închisorilor comuniste.

Sigur pe gravitatea a ceea ce urmează să spună, jurnalistul german pronunţă cuvântul "comunism", dar românul, privindu-l ca pe un tâmpit excentric, izbucneşte într-o criză de râs - râde până când scapă un pârţ. Jurnalistul german încearcă să-şi păstreze calmul şi pronunţă cuvântul "conştiinţă", dar românul, scobindu-se intrigat în nas cu degetul mic, slobozeşte o flegmă grasă şi unsuroasă în paharul cu brandy al jurnalistului. "Ură!", îşi spune în gând, speriat, jurnalistul german. Simţindu-se brusc neputincios în faţa românului, jurnalistul german îl apucă de guler, îl zgâlţâie disperat şi, înghiţind în sec, pronunţă pe un ton stins cuvântul "martir", dar românul, impenetrabil în propriile lui convingeri, îi zâmbeşte sarcastic şi... eructează, după care se linge pe bot.

Am adus în discuţie această scenă deoarece, cu unele mici excepţii de accent şi de expresie, în opinia mea, redă cu lux de amănunte atitudinea românului faţă de statistica zdrobitoare a crimelor săvârşite în numele comunismului. Săptămâna trecută, nimerind accidental la masa unui prieten, masă la care se aflau şi doi tineri polonezi, ambii de 18 ani, am rămas perplex de reacţia pe care au avut-o amândoi în momentul în care am deschis subiectul masacrului de la Katyn. Ambii au izbucnit în lacrimi şi şi-au făcut cruce. "Noi nu putem accepta că s-a întâmplat aşa ceva!", mi-a spus unul dintre ei, tremurând de furie, iar celălalt mi-a explicat, cu vizibil dezgust, că primul şoc pe care l-a avut când a ajuns în România a fost cinismul crunt de care dau dovadă rom