„Aţi confundat formularele. Completaţi din nou cererea de intrare în ţară. Nu îmi dau seama de ce nu vă pricepeţi la lucruri atît de simple. Este prima oară cînd intraţi în Franţa?“ Funcţionarul era vizibil iritat, nervos pe americanul venit în concediu, pe la începutul anilor ’50. Replica însă a venit prompt. „Mă scuzaţi, am mai fost în Franţa o dată. Numai că, pe plaja Omaha, la debarcare, nu am găsit nici picior de oficial francez care să mă înveţe cum să completez formularele de intrare în ţară.“

Autorităţile franceze au, zilele astea, o problemă nou descoperită, bine mediatizată în Hexagon: cetăţenii români (cei mai mulţi, de etnie romă) care adastă prin tabere improvizate, întru sîcîitoare cerşetorie şi enervante hoţii de prin buzunare. Poliţia reclamă resursele uriaşe care sînt consumate în lupta cu criminalitatea măruntă dimprejurul numitelor tabere. Aşa că, în tam-tam media, au trecut la demontarea aşezărilor ilegale. Este drept că prima întrebare, inevitabilă, este cum de s-au putut construi respectivele aşezăminte. Care parte a administraţiei locale nu şi-a făcut treaba? Ăstimp, ministrul francez al Afacerilor Europene avertizează România asupra costurilor politice (ne-aderarea la spaţiul Schengen), în cazul în care Guvernul de la Bucureşti nu ia măsuri imediate, programatice şi asumate, pentru a rezolva problema romilor aterizaţi în Franţa. „Sînt cetăţeni ai României, creează probleme celorlalte state membre, rezolvaţi“ – zic francezii. „Sînt cetăţeni ai Uniunii Europene, nu le putem îngrădi dreptul la liberă circulaţie, asta e o problemă la nivelul Uniunii“ – răspunde Guvernul României.

Pînă la urmă, asistăm la o dispută clasică pe motive de resurse şi imagine. Cetăţenii români/comunitari care fac probleme în spaţiul francez/comunitar sînt săraci, fără educaţie, cu puţine şanse de a-şi găsi un loc legal de muncă. Este deci nevoie de mult