Acum cîteva zile mă uitam împreună cu o prietenă pe un album fotografic din perioada Ceauşescu. Fotografii cu pionieri, cu femei în fabrici de textile, oameni pe stradă sau la cozi. Prietena mea a remarcat, surprinsă, cît s-au schimbat lucrurile. Într-adevăr, acesta e un bun exerciţiu antinostalgic, pentru că în ultimii 20 de ani s-au schimbat multe şi tindem să uităm asta. Strada şi locurile arată altfel, oamenii se poartă şi se îmbracă altfel în România anului 2010.

Mi-am pus deseori această problemă atunci cînd lucram la Kapitalism – reţeta noastră secretă. Nu cumva e cazul să vorbesc şi de schimbările pozitive, de oportunităţi, de libertatea de circulaţie şi de expresie? Dar din experienţa pregătirii şi documentării pentru film, din ce am trăit la filmare (ca să nu mai vorbesc de ce trăiesc zilnic), am rămas cu sentimentul că, deşi toate aceste schimbări sînt reale, felul în care funcţionează democraţia şi economia de piaţă în România este greşit la nivel structural. E o alcătuire strîmbă. O fundătură din care, deocamdată, nu pare că vom ieşi. Nu de alta, dar pentru că nu avem voinţa de a (ne) schimba.

Cu mic, cu mare

Am căutat multă vreme să includ în film un proprietar de butic de la parterul blocului. Mi se părea că, pentru a avea cele două extremităţi ale piramidei, trebuie să vorbesc şi despre miliardari, şi despre cei mai mici, despre celula de bază a kapitalismului autohton. Timp de vreo două luni m-am tot lovit de refuzuri: oamenilor le era frică să se expună în faţa vecinilor invidioşi, dar mai ales a inspectorilor de tot felul, de care depindeau pentru nenumăratele avize, permise şi certificate. În cele din urmă, am găsit-o pe Carmen, o femeie curajoasă care a acceptat să ne primească în micul ei magazin şi să vorbească despre cum i-au golit buzunarele – dar şi rafturile – controlorii veniţi să îi prelungească autorizaţia. În cele