Se vorbeşte destul de mult despre violenţa domestică, dar fiecare în felul lui şi în funcţie de interes. După 1989, presa a adus în prim-planul vieţii noastre de toate zilele umbra nemiloasă a violenţei, atît de prezentă prin casele românilor. Dar ea nu fu o temă de analiză pentru istorici, sociologi sau psihologi, ci mai degrabă un subiect tocmai bun de vînzare. Mai apoi apărură tot soiul de ONG-uri, multe luară bani buni pe nimic, altele făcură una, alta, dar fără a schimba ceva, cumva. Multe din comportamente lăsate nouă moştenire din moşi strămoşi, împreună cu maxima „bătaia-i ruptă din rai“, ne bîntuie încă. În acest imens spaţiu cu un trecut comun şi experienţa regimurilor comuniste, violenţa domestică rămîne acelaşi loc comun, ştiut de toţi, dar neluat în seamă de nimeni. Cel puţin aceasta fu concluzia mea după dezbateri şi discuţii lungi cu cîteva cercetătoare din Rusia şi Polonia. Prilejul fu dat de-al VIII-lea Congres Internaţional „Eurasia: Prospects for Wider Cooperation“, organizat la Stockholm, acum de curînd.

Deşi congresul a avut o zonă geografică destul de limitată – Europa Centrală şi Estică – deşi majoritatea temelor s-au învîrtit în jurul comunismului şi postcomunismului, România a fost aproape absentă. Ne-au urmat îndeaproape Bulgaria şi Republica Moldova, de parcă comunismul ar fi bîntuit doar prin Rusia, Ucraina sau Ţările Baltice. Din propria experienţă, ştiu că în astfel de congrese-gigant informaţia circulă cu cîţiva ani înainte prin toate marile centre de cercetare din zona vizată, cerîndu-se cu insistenţă propuneri pentru sesiuni sau intervenţii. Intrarea e liberă, cum s-ar zice. Or, slaba reprezentare a României arată că informaţia n-a circulat şi că Stimata Doamnă Academie n-a avut nici un interes să-şi pună cercetătorii pe drumuri, pe aşa vremuri de criză… anticipată.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele