La sfîrşit de iulie Parisul e gol. Am senzaţia că trăiesc într-un alt oraş şi asta îmi place la nebunie. Toate dimineţile mele au început la fel. O cafea dimineaţa, la o terasă, şi cîteva capitole din romanul lui Juli Zeh – La fille sans qualités. O autoare de expresie germană cu o scriitură brutală, tranşantă, un umor agresiv şi o privire chirurgicală asupra societăţii contemporane, în care adolescenţii anilor 2000 se autodefinesc ca fiind „strănepoţii nihiliştilor“.
Dimineţile am scris. Am început de cîteva luni un proiect nou. Nu îmi vine să îl numesc încă roman. Sînt nişte idei şi imagini pe care le port de un timp. E o parte din mine, din dorinţa mea utopică de a trăi într-o lume fără graniţe şi naţiuni şi o parte din toate poveştile identitare pe care le-am auzit în ultimul timp.
După-amiezile am pregătit următoarele proiecte teatrale. Încep la mijlocul lui august repetiţiile la un nou spectacol pe textul meu Mode d’emploi. Stagiunea viitoare voi face trei etape de lucru de cîte o lună în care asociez un alt artist (muzician, coregraf, artist video). Forma se va modifica în timp. Nu mai vreau să lucrez sub presiunea timpului şi a producţiei. În paralel, pregătesc workshop-ul de la ERAC (Şcoala de actorie de la Cannes). Tot în septembrie. Iar mi se suprapun proiectele! Am văzut două expoziţii. La Jeu de Paume, William Kentridge, un artist sud-african (grafică, video, animaţie, marionete-automat, dispozitive scenografice) şi la Quai Branly o expoziţie despre arta din Africa Centrală. Au trecut deja doi ani de cînd am fost la Kinshasa, una din cele mai importante călătorii ale mele.
N-am televizor. Seara, în loc să zapez, am mers la cinema. Norteado, un film mexican despre traseul unui imigrant spre SUA (imagini puternice cu zidul de separare, una dintre cele mai oribile construcţii), Lluvia (film argentinian despre căutări identitare), Takin
