Care sînt limitele toleranţei într-o societate deschisă? Reactualizată şi concretizată de interdicţia în Franţa a vălului integral musulman purtat de femei, dilema dă bătaie de cap nu doar politicienilor, ci şi cetăţeanului de rînd.

O zi toridă, mai puţin obişnuită în ţinuturile renane. Sub dogoarea nemiloasă a soarelui, două siluete feminine, învăluite din creştet pînă în tălpi în teribilul nikab negru, traversează strada în dreptul Universităţii din Bonn, împingînd fiecare un cărucior sport pentru copii. În spatele lor – un bărbat. Păşeşte calm, poartă pantaloni scurţi, o cămaşă uşoară, ochelari negri pe nas, asortaţi cu patriarhala barbă de aceeaşi culoare. Pare a fi mai degrabă bodyguard-ul decît consortul celor două nefericite făpturi.

Deşi nu era pentru prima oară cînd mă confruntam cu o astfel de imagine, reacţia mea devenise brusc mai emoţională, iar tentaţia problematizării componentei religioase şi sociale a acestui veşmînt „de-a dreptul irepresibilă“, după decizia parlamentarilor francezi de a interzice portul vălului islamic integral.

Bombardamentul zilnic de informaţii despre pericolul terorist, despre atentatele comise în numele islamului, accesele de intoleranţă ale acestuia faţă de alte religii, ura viscerală resimţită şi întreţinută faţă de valorile Occidentului, fatwele emise împotriva liber-cugetătorilor şi a femeilor „nesupuse“, încălcările flagrante ale drepturilor omului, persistenţa unor obiceiuri arhaice, barbare, în anumite comunităţi (şi încă multe alte „rele“), m-au făcut să mă tem că, uneori, unghiul meu de percepţie a lumii musulmane, în manifestările sale exterioare, riscă să ajungă la dimensiunile acelei fante extrem de înguste prin care femeile acoperite de nikab văd lumea.

Sau, cu alte cuvinte, toate acestea ameninţă să-mi altereze coeficientul de toleranţă, făcînd-o selectivă, ceea ce ar echivala, practic