Probabil că unii dintre noi au o plăcere anume în a merge în cerc. Sau poate că nu-i vorba de plăcere, ci de neştiinţă: neînvăţînd nimic din trecut (din moment ce au convingerea că lumea a început odată cu ei), respectivii repetă greşelile predecesorilor şi, neavînd habar, tot ce le rămîne este să-şi blesteme presupusul ghinion.

Mai luna trecută am fost în comisia ce analiza teza unui candidat la titlul de doctor în istorie – o teză onorabilă, cu un subiect interesant (şi actual, dat fiind recentul scandal cu frunza verde de dudău de o sută de mii de euro bucata): anume încercările guvernelor din perioada interbelică de a promova în străinătate turismul românesc. Şi ce m-a surprins, mai ales, a fost să aflu că şi atunci – de la finele anilor ’20 spre ultimii ani ’30, în pragul războiului – oficialităţile române (prin Oficiul Naţional de Turism, abia înfiinţat) puneau mai mare osîrdie în promovarea staţiunilor carpatine decît în cea pentru litoralul nostru la Marea Neagră. De fapt, ne place sau nu, „litoralul românesc“ este, turistic vorbind, o creaţie a epocii comuniste. Atunci, în anii ’60 şi ’70, s-au construit masiv hoteluri şi s-au băgat bani mai ales în reclama pentru exterior a staţiunilor maritime (şi a Deltei Dunării). Atunci au venit aici, relativ numeroşi, şi străinii: estici (precum polonezii), vestici (ca refegiştii) sau nordice (vezi damele suedeze etc.), aceşti străini luau o pilulă de Gerovital dimineaţa şi un pahar de Murfatlar seara şi, una peste alta, aduceau un plus de culoare (adică de albeaţă) peste nisipurile spre care oricum veneau tot mai mulţi români, fie ei sindicalişti, nudişti, utecişti sau jeomanfişişti. Şi chiar şi artişti – vezi numărul mare de filme autohtone turnate la malul mării, mai bune sau nu, mai cîntate sau mai vorbite.

Astăzi, am înţeles, ne întoarcem iarăşi la accentul pus pe promovarea muntelui şi la bemol p