În zadar răposatul preşedinte Mitterrand i-a dat fiicei sale numele lui Mazarin, statul inventat de modernitate şi internaţionalizat de Revoluţia Franceză a sucombat, în ultimă instanţă, fiindcă şi-a negat propria misiune, devenind un instrument de represiune şi de exterminare a propriilor cetăţeni. Şi asta nu doar în cele două ipostaze emblematice pentru nefericitul secol XX – nazism şi comunism –, ci şi în aria postcolonială sau în America Latină, în entităţi statale greu de circumscris uneia sau alteia dintre marile doctrine ucigaşe, dar adesea la fel de nocive pentru propriii cetăţeni, fie că e vorba de extremismul lui Pinochet sau de populismul lui Chávez.
Acolo unde statul modern tradiţional a supravieţuit acestor dezastre, anume în marile democraţii euroatlantice, el este supus, cel puţin din 1968, unor enorme presiuni atît din partea societăţii civile, cît şi din partea mass-media, care îi contestă esenţa însăşi: legitimitatea exercitării violenţei, fie în exterior, prin război, fie în interior, prin represiune.
Dacă adăugăm acestor limitări şi pe cele care decurg din globalizarea economiei – incluzînd aici criza economică globală –, care tinde să substituie autorităţii statelor puterea de facto a marilor companii transnaţionale, sîntem confruntaţi cu o realitate pe care statul tradiţional nu ştie şi nu poate să o gestioneze.
DE ACELASI AUTOR Infracţiuni reziduale Occupy Everywhere? Cine ne (va) scrie istoria? Prăbuşindu-se dintr-o dată asupra Atenei... - prima pandemie descrisă de istorie Sigur că e o situaţie plină de riscuri – dar cînd, cu adevărat, va fi existat o situaţie lipsită de riscuri în istoria mai veche sau mai nouă a omenirii? Riscul politic major pe care îl întrevăd acum pretutindeni în aria democraţiilor consolidate este oboseala şi teama cetăţenilor, susceptibili să se lase pe seama unor lideri aşa-zis charismatici. De
