● Jazzadezz, Inimani Mal, Creative Commons, 2010.
Trebuie să fie al naibii de greu să faci muzică în România. De trăit din muzică nu se pune problema, e o umilinţă majoră să explici mereu părinţilor de ce faci vocalize în dormitor, în loc să-ţi găseşti o slujbă onorabilă. Să te apuci să şi cînţi altceva decît hip-hop, manele şi dance e demenţă curată. De la trupele pe care le ştiu, se pare că timpul mediu pentru publicarea albumului de debut este de şapte ani, de la prima versiune a pieselor pînă la consolidarea materialului, împachetare, promovare, producţie (la Nirvana întreaga carieră a durat şapte ani). Repet, nu e vorba de trupe în care mai pun şi părinţii umărul, ba ca producători, ba scriindu-şi versuri de genul „knd mă atingi, mă pierd, simt k înnebunesc / tata nu ştie nimik“. Puţini au noroc de astfel de suport, restul trec prin blestemul pionieratului, al bîjbîitului pe drumuri nebătute, legat la ochi şi fără vreo îndrumare. Iar la capăt nu există nici o lumină, rămîi cu plăcerea drumului parcurs, dacă n-ai noroc să-ţi pună vreun producător străin mîna în cap.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Jazzadezz este o trupă românească de rock alternativ destul de trippy (nu tare, cam de juma’ de joint), care se ascunde sub gluga jazzului şi încearcă prin acest deghizaj să devină un nume respectabil în muzica de pe la noi. Eram pornit să mă oţărăsc pe seama măştii superficiale de trupă jazz, care nu rezistă la cea mai uşoară scuturare, dar cu un pic de documentare am realizat că trupa nu şi-a asumat niciodată această încadrare în mod explicit, e doar o sugestie dată de titulatura oportunistă. Probabil dacă-i întrebi, vor răspunde „Noi nu cîntăm jazz, ci jazzadezz“. La ei pe site, se caracterizează printr-un gen care nu există – downtempo neofolk. De aici prezintă relevanţă componenta folk, care sugereaz
