Aşa-zisul „capitalism de cumetrie“ poate fi înţeles prin intermediul ideal-tipului weberian „capitalism politic“. Pentru Max Weber, „capitalismului politic“ îi erau subsumate trei moduri de manifestare: „profituri politice prădalnice“ (din finanţarea războaielor şi a revoluţiilor – pirateria clasică), „obţinerea de profit prin forţă şi dominaţie“ (prin cuceriri, exploatarea coloniilor etc.) şi „obţinerea de profit prin înţelegere cu şi sub protecţia autorităţilor politice“. Capitalismele postsocialiste se apropie cel mai mult de ultimul mod de manifestare weberian şi implică realizarea de profituri însemnate prin intermediul şi sub directa oblăduire a politicului. Aşadar, din punct de vedere istoric, fenomenul nu este nou. Concret, în centrul şi estul Europei „capitalismul politic“ implică convertirea fostei puteri politice în putere economică şi obţinerea de profituri economice însemnate prin politic ori sub protecţia acestuia (de exemplu, cazurile parlamentarilor ori ale oficialilor guvernamentali, care sînt în acelaşi timp oameni de afaceri de succes datorită funcţiilor deţinute în sistemul politic).

La începutul anilor ’90, principalii actori ai capitalismului politic erau foşti demnitari comunişti (inclusiv cei din organizaţiile de tineret ale partidelor comuniste), persoane cu funcţii de răspundere în economia socialistă (foşti miniştri şi secretari de stat, directori de întreprinderi şi mai ales foşti angajaţi ai întreprinderilor de comerţ exterior), indivizi care au lucrat pentru fostele servicii secrete sau apropiaţi ai acestor structuri. Aceşti oameni făceau parte din reţele sociale prin intermediul cărora aveau acces la informaţii cruciale cu privire la iminenţa unor privatizări sau la sectoarele profitabile din economiile fostelor ţări socialiste. Aceste reţele facilitau de asemenea accesul la obţinerea de fonduri cu dobînzi preferenţiale ori l