În plină vară – cînd, se spune, nimeni n-are chef şi răbdare pentru subiecte serioase – se discută, totuşi, despre universităţi.

Societatea Academică din România a dat publicităţii „Topul Integrităţii Universităţilor“. Începută în 2007, această serie de evaluări a universităţilor publice are în vedere patru criterii: 1) transparenţă şi corectitudine administrativă; 2) corectitudine academică; 3) calitatea guvernanţei; 4) management financiar. Raportul (care poate fi citit pe site-ul SAR) înregistrează unele progrese faţă de anul trecut, dar consemnează şi problemele (cam aceleaşi): răspîndirea cronică a plagiatului (rămas adesea nesancţionat) printre profesori şi studenţi, lipsa de transparenţă în privinţa posturilor scoase la concurs, politizarea în numirea şefilor de instituţii, centralizarea deciziilor şi altele. Sînt date şi cîteva exemple de „familii universitare“ – rectori sau decani în al căror mandat au fost angajaţi la universităţi fii, fiice, gineri, nurori etc. Constat, în treacăt, că presa mainstream a preluat din acest raport doar „ideea de top“ (căci, se ştie, topurile „vînd“ bine) şi tema „familiilor universitare“, făcînd cîteva ştiri din ea, dar cu un aer senzaţional „în sine“. Şi atît.

E adevărat, pe de altă parte, că acest raport nu este – şi nici nu şi-a propus să fie – unul despre calitatea învăţămîntului universitar, ci doar despre aspectele etice şi despre buna sa funcţionare. Acestea sînt, fără îndoială, importante într-un sistem tot mai greoi şi birocratizat, în care plagiatul „se lasă cu scandal“ doar cînd e vorba de vreun personaj politic care ţine neapărat să fie şi prof. dr. (în rest, se „acoperă“ cumva...), în care „cărţile de CV“ (adică nişte simple compilaţii şi alăturări de citate din lucrările altora) au devenit o practică largă, în care felul cum se cheltuiesc banii publici rămîne adesea total misterios ş.a.m.d. Totu