Discuţia despre dosarul dispărut al lui Ion Iliescu a fost deviată în mod patologic într- una despre dosarul, deocamdată inexistent, al lui Traian Băsescu.

Fireşte, trecutul preşedintelui actual nu este şi nici nu trebuie să fie tabu. Datele "problemei Băsescu" sunt însă cu totul altele. Cu riscul asumat ca antibăsescienii-cu-orice preţ, ca şi cei de ocazie, să scormonească în argumentarea ce urmează pentru a găsi urmele unei conspiraţii "cotroceniste", să vedem care sunt faptele.

În anii "obsedantului deceniu", după ce şi-a terminat studiile la Moscova şi s-a întors în ţară, în 1954, Ion Iliescu a contribuit prin funcţiile deţinute în UTM, apoi UASCR, la prigoana împotriva studenţilor acuzaţi de solidarizare cu Revoluţia de la Budapesta.

În decembrie 1968, când deţinea funcţia de ministru al tineretului, a avut rolul esenţial în arestările şi exmatriculările ce au urmat unui colind studenţesc din ajunul Crăciunului, degenerat, prin confuzie, într-un protest anticomunist. După 1971, când a început să fie în dizgraţia lui Ceauşescu, Ion Iliescu a continuat să deţină funcţii importante, precum cea de prim-secretar la Iaşi. Din această poziţie, bunăoară, nu era deloc străin de manevrele Securităţii locale.

După Revoluţie, trecutul i-a fost cosmetizat cu zel, fie direct, prin prezentarea în cheie eroică a activităţii politice, fie indirect, prin ţinerea sub obroc a arhivelor. Fireşte, interesul de a nu şterge praful de pe dosare a fost aproape general la nivelul clasei politice, demonstrându-se că nici mari lideri de dreapta nu au rămas neatinşi de morbul colaboraţionismului.

Fostul preşedinte Ion Iliescu i-a avut însă cel mai aproape pe cei care deţineau lacătele arhivelor. Ioan Scurtu, şeful Arhivelor Naţionale în perioada 1992-1996 (perioadă în care au ajuns în această instituţie dosarele CC al UTC, preluate