Zilele acestea, mii de bugetari îşi primesc, pentru prima dată, salariile diminuate cu 25%. Evident, nemulţumirile sunt multe şi mari, drept pentru care, oriunde te suceşti şi răsuceşti, subiectul este îndelung comentat. La fel de evident, televiziunile iniţiază tot soiul de dezbateri, fac reportaje, interviuri. Smulg lacrimi şi acuze.
Dimensiunea dezastrului pare totală, situaţia, în premieră în societatea românească, de-a dreptul catastrofală.
Îi înţeleg perfect pe bugetari. Le înţeleg temerile şi revolta. Mai ales că pierderile băneşti nu sunt singurul motiv de îngrijorare, securea disponibilizărilor planând asupra întregului sistem de stat. Nu e uşor să pierzi un sfert din bani, nu e uşor să aştepţi cu înfrigurare decizia şefului, să vezi dacă de mâine pleci sau rămâi. Îi înţeleg perfect pentru că ştiu cum e.
În urmă cu un an, un an şi jumătate, sistemul privat a trecut prin clipe asemănătoare. Numai că nimeni nu ne-a plâns pe umăr, nimeni nu ne-a întrebat cum ne vom descurca mai departe cu leafa tăiată. Nimeni nu a întrebat miile de şomeri cum vor supravieţui. Nimeni nu i-a chemat la dezbateri televizate, nimeni nu le-a arătat lacrimile de deznădejde la ore de maximă audienţă. Micile revolte muncitoreşti, extrem de timide ce-i drept, erau prezentate la "şi altele", iar despre patroni nu o dată s-au făcut afirmaţii de genul: "au destulă osânză adunată, să mai slăbescă". Sincer, complet eronată nu e afirmaţia aceasta, dar de aici şi până la a generaliza e cale lungă. Pentru că eu nu iau în calcul clica aserviţilor politici, afacerile clientelare sau pe cele ilegale sau la limita inferioară a legalităţii. Mă refer strict la agenţii economici normali, obligaţi să facă faţă hăţişului legislativ şi economic românesc. Iar ca dovadă că e corect ce spun, de la izbucnirea crizei, mii de afaceri "normale" au murit, iar cele care încă rezistă se
