cu observaţii în jurul unor idei de Hans Abbing (Why Artists Are Poor? The Exceptional Economy of the Arts, Amsterdam University Press, 2004)
Nevoia reformei aparatului de stat, tradusă de guvernanţi din 2009 încoace prin disponibilizări de personal, desfiinţări sau comasări ale unor instituţii, a primit de curînd încă o critică, prin raportul social După 20 de ani: Opţiuni pentru România, realizat de Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii. Reamintind că rolul statului este de a produce și a echilibra bunăstarea, cu alte cuvinte, un rol social, autorii afirmă, după interpretarea datelor, că “România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanță de media statelor europene.”
Observaţia loveşte direct în Ordonanţa 63/2010, în urma căreia, la nivel local, mai multe instituţii publice, inclusiv de cultură, vor fi afectate, prin desfiinţare, comasare sau disponibilizare a personalului “excedentar”. Mă voi opri însă nu la drama instituţiilor şi la soarta culturii sau a publicului consumator de artă, ci la oamenii disponiblizaţi, cei care în teorie ar trebui sa fie măcar parţial absorbiţi de sectorul privat sau pentru care intrarea în şomaj ar putea să se transforme într-o ocazie de antreprenoriat. Slabe şanse. Nu doar că sectorul cultural asociativ şi privat nu poate absorbi numărul disponibilizaţilor, dar am dubii inclusiv că marea majoritate a acestora au aptitudinile necesare adaptării la o situaţie de lucru total diferită faţă de cea în care, uneori mai greu, alteori mai lin, subvenţia de la stat acoperea necesarul instituţiilor, indiferent de priza la public a programelor. Probabil că marea parte se va reorienta către alte domenii, unii vor emigra iar alţii vor intra prematur la pensie. Personalul tehnic sau cel care oferea sprijin administrativ instituţiilor are, co
