În anul 1990, iniţiativa privată s-a manifestat mai ales în zona micului comerţ şi a unor servicii de alimentaţie publică (baruri şi cafenele). Mulţi au intrat... în afaceri chiar dacă asta însemna doar să dai ghemuri de macrame pe baterii de lanternă, în Bulgaria. Spaţiile de tranzacţie erau numeroase şi stabilite ad-hoc cu acordul tacit al autorităţilor: orice teren viran, tradiţionalele pieţe de legume, spaţiile verzi, trotuarele erau numai bune pentru a vinde şi a cumpăra.
Un astfel de târg funcţiona în vara lui 1990 la limita judeţelor Arad şi Timiş, în parcarea comunei Orţişoara. Aşa-zişii turişti vindeau la marginea drumului ţigări, cafea, aparate electrocasnice printre maşini parcate fantezist. Se mai întâmpla însă ca autorităţile locale să îşi mai uite din îngăduinţă şi să confişte mărfurile vânzătorilor de ocazie. După cum aflăm din presa vremii, poliţia din Timiş şi Arad a confiscat cu prilejul unui raid, în iulie, marfă în valoare de 23.000 de lei. La cât de mare era parcarea, nici nu era mult!
Din anul 1990 au început să se răspândească repede în lexicul cotidian vocabule precum talcioc, bazar, dar şi consignaţie. Ultimul, deja un stabiliment mai cu pretenţii, un magazinaş improvizat, cu mărfuri străine, după modelul vechilor shopuri care încă mai fiinţau pe litoral. În Bucureşti, primele consignaţii cu pretenţie de magazin au fost Edmond, din Pasajul Unirii, Bucureşti Berlin, lângă magazinul Cocor, Coleus, pe Bulevardul Dacia, şi Gepa Electro Center.
Venind în sprijinul avântului comercial particular, autorităţile au votat Decretul-lege nr. 54 care reglementa comerţul exterior. Cei care au dorit să funcţioneze în legalitate nu erau, în vara lui '90, la fel de numeroşi precum cei numiţi, cu dispreţ nedisimulat, bişniţari. Erau înregistrate 2.000 de firme mici de comerţ exterior. Cele mai multe funcţionau în Bucureşti (8
