Matei Florian a debutat în 2007 cu „Băiuţeii", un roman scris împreună cu fratele său Filip Florian, iar la finalul lui 2009 a publicat „Şi Hams Şi Regretel". A fost reporter la Dilema, apoi Dilema Veche. Timp de mai mulţi ani a fost titularul rubricii muzicale din această revistă. A renunţat şi la rubrică şi, parţial, la viaţa în Bucureştiul natal în favoarea unei locuinţe dintr-un sat de munte.
De unde au apărut piticii?
Matei Florian: Păi au apărut de unde apar ei de obicei: din ceaţă, din umbre, din vânt, din toate lucrurile ştiute şi neştiute care foşnesc, care miros a ploaie şi a iarbă udă, a frig şi a înserare, din toate lucrurile alea care te fac să visezi. Răspunsul mai simplu e că au apărut din copilăria mea. Stăteau pitiţi acolo şi aşteptau să-i scot la iveală. Ştiu că nu se face să spun asta, dar îi cunosc de când erau mici.
Provoacă gelozia „pitici pe creier"?
M.F.: Sigur. Dar poate fi la fel de bine şi invers. După cum, iarăşi, gelozia în sine este un mare pitic pe creier. Şi mai cred că toate stările astea tulburi care se sustrag logicii creează, mai devreme sau mai târziu, nişte breşe în realitate prin care lucrurile încep să se schimbe, să arate altfel de cum ne-am obişnuit. În mod cert, personajul cărţii mele este un tulburat, un om aflat într-o situaţie limită, un om care îşi pierde treptat contactul cu realitatea. Problema se naşte din clipa în care afli că pot exista mai multe tipuri de realitate.
E discursul personajului tău unul al unui om cu probleme psihice?
M.F.: În cheia adevărului concret, da, pot spune că personajul meu este un om bolnav, care se adânceşte din ce în ce mai mult în boală. Ce m-a interesat însă mai mult a fost să povestesc că poate fi şi altceva aici, că prin realitatea lui deformată se întrezăresc şi alte lumi, la fel de (i)reale ca acelea cu care ne-am obişnuit.
N-ai fi inte
