Da Tismaneanu, Vladimir Tismaneanu, intr-un interviu despre individ, cultura, miturile omului modern, pacatele lumii, credinta, moarte, sinucidere si viata.
ISTODOR: Ce e în capul lui Tismăneanu?
TISMANEANU: Acum, cand raspund la aceste intrebari, sunt imagini cu Tony Judt, marele istoric, intelectual public prin excelenta, un prieten drag trecut in lumea celor drepti in urma cu cateva zile. Imi revin in amintire discutiile purtate de-a lungul anilor despre totalitarism, despre straniul peisaj al memoriei post-comuniste. Sunt multe idei, framantari, dileme, pentru ca nu cred ca mintea si sufletul pot fi despartite. Nu sunt certitudini, pentru ca multi ani m-am dezvatat sa socot ca exista lucruri absolut sigure. Nu este neaparat confortabil sa traiesti sub semnul inceritutidinii, dar este mult mai onest decat sa te minti singur si sa-ti spui ca ai raspunsuri la toate intrebarile lumii.
ISTODOR: V-ați conturat o identitate ca om, ca individ în societate?
TISMANEANU: Parte din identitate ti-o construiesti pe cont propriu, parte ti-o atribuie altii si tu incerci sa te ajustezi, sa te calibrezi la aceste semnale din afara. In ce ma priveste, mai ales in utimii ani, am trait ceea ce Sorin Lavric numeste sfartecarea continua a identitatii. M-am intalnit cu afirmatii absolut aberante, unele venind chiar de la oameni cu care credeam ca sunt apropiat. Am avut si am cultul prieteniei, nu-mi reneg prietenii chiar daca pot avea uneori divergenţe cu unii dintre ei. Despartirile, distantarile mele nu sunt nevrotice. Cand ma dezamageste profund un prieten, cand simt ca nu mai nimic comun cu el sau ea, in afara unor amintiri comune, reiau cuvintele lui Camus si ii doresc: Bonne chance. Nu cred ca am vreun rol special, poate doar acela de a sintetiza (uneori, sper, si cu o doza de originalitate) idei care mie mi se par esentiale pentru bunul mers al lumii in
