Măria sa e un prieten de-al meu. Îi zic aşa pentru că are nume de domnitor şi de sfânt, deşi, zău dacă e! De fapt, domn e, la treaba cu sfinţenia stă mai puţin bine. Dar cum suntem doar prieteni, asta e problema lui.

Măria sa e un om ocupat, mai ocupat decât mine, aşa că nu ne vedem prea des. Într-o zi, acum nişte ani, mi-a adus ceva despre care încă pretinde că s-ar putea să fie cel mai romantic dar pe care l-am primit eu vreodată şi pe care îl păstrez şi azi!

De obicei, mă sună şi mă întreabă dacă poate să treacă pe la mine: “Bre! Faci şi tu un ness d-ăla cum ştii tu? Hai c-am drum pe la tine prin zonă, pot să trec?”. Dacă mă prinde acasă, poate, fireşte. Şi sună la uşă. Îi fac loc să intre, dă buzna, sperie pisica, se aşează pe canapea, îşi aprinde o ţigară: “Unde-i nessul meu?”. E lângă el, pe măsuţă. Are un pachet mare, legat cu fundă, pe care îl pune lângă el şi-mi spune serios că e pentru mine, ceva foarte foarte mişto şi romantic în acelaşi timp, ceva plin de culoare. Şi se apucă să-mi povestească ce-a mai făcut, ce muzică a mai ascultat, pe unde a mai călătorit. Are darul de povestitor şi mă face să râd. Amândoi ştim că-s curioasă ca o pisică, dar nu întreb ce-i în pachet, îl las să se amuze. Peste vreo zece minute mi-l întinde: “na, desfă-l”.

L-am desfăcut precum copiii: rupt fundă, rupt ambalaj, rupt carton, toate acestea pentru a scoate din cutie o mândreţe de capac de toaletă cu piuneze colorate înfipte-n dânsul, acoperite cu un plastic transparent. M-a bufnit râsul: Daaaa, e foaaaaarte romantic. Să te caci pe el de cadou!

Am râs amandoi: dap, romantismul “clasic” e cam de rahat!

***

N-am înţeles niciodată care-i treaba cu romantismul exacerbat, lumânări parfumate plantate strategic în sufragerie, pe fond de Sade şi cu garnitură de petale de trandafiri roz sau roşii. De ce preferaţi, domnilor, să folosiţi