Dacă Brăilia şi România oferă doar puncte de convergentă întîm-plătoare, există totu[i un domeniu în care nu poţi să nu observi similitudini tulburătoare: e vorba de tonalitatea generală a literaturii scrise în cele două ţări pe parcursul secolului XX.

O tristeţe fără leac, deviată uşor spre deprimare, blazare ori revoltă, scaldă textele cele mai reprezentative scrise în Brazilia şi în România. Nu-i vorba de melancolia generală şi de nemulţumirea congenere literaturii din toate timpurile şi din toate ţările, de faptul că scriitorii au spus mereu Nu societăţii în mijlocul căreia s-au născut, ci de o tristeţe aparent inexplicabilă, proprie celor două literaturi, atît de depărtate geografic una de alta.

In ultimul secol, Brazilia s-a dezvoltat continuu cu paşi de uriaş, ajungînd - între 1900 şi 2000 - o mare putere economică şi politică. La rîndul ei România, după ce a terminat victorioasă Primul Război Mondial, şi-a întregit teritoriul naţional, dublîndu-şi populaţia şi devenind o putere regională. Cu toate astea, cei mai mari autori brazilieni şi români nu par a fi luat notă de asemenea realităţi; spiritualismul, misticismul, regretul după trecutul lăsat în urmă, melancolia adîncă au marcat, în ambele cazuri, atît poezia, cît şi proza. (Ne referim, evident, la scriitorii români de pînă la ultimul Război Mondial, pentru că, odată cu instalarea regimului comunist, literatura publicata în ţara noastră a fost falsificată în esenţa ei, nemaiputînd fi considerată drept termen verosimil de comparaţie).

Cît priveşte literatura braziliană, dacă ne oprim la marile nume ce au marcat secolul (Guimarăes Rosa, Erico Verissimo, Mărio de Andrade, Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade etc.), dincolo de varietatea uimitoare a ariilor de inspiraţie, a temelor, a stilisticii fiecăruia, se schiţează un fundal comun din ce în ce mai pre