Textele din volumul lui Valeriu Gherghel - Porunca lui Rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice (Editura Polirom) - sunt elaborate cu o ştiinţă a scrisului şi cu o competenţă care descurajează din start pe hermeneuţii căutători de noduri în papură. Se vor găsi, totuşi, destui îndrăzneţi care să strâmbe din nas şi să susţină sus şi tare, ca altădată Giovanni Pico della Mirandola, conte de Concordia, că ştiu tot ce se poate şti şi încă ceva pe deasupra. Treaba lor.
Valeriu Gherghel nu are pretenţia asta. Îşi recunoaşte chiar, în repetate rânduri, limitele, îndemnându-ne să fim şi noi îngăduitori şi să nu sărim în sus dacă descoperim vreo greşeală. Inutilă precauţie: nu am găsit nici una, măcar o virgulă acolo, ceva. Nimic. Autorul nu respinge, totuşi, posibilitatea. A descoperit, se pare, suficiente dovezi - la alţii! Altfel nu ne-ar ruga, cu binevoitoare maliţie, să nu fim indignaţi când un eseist de o erudiţie formidabilă atribuie fără să clipească Jurnalul din anul ciumei lui Jonathan Swift. Să înţelegem, apoi, şi că sfârşitul lumii poate fi (cum crede un intelectual şcolit temeinic, altfel "gurmand" şi "băiat de treabă")... "scatologic" - doar omului trebuie să-i fie greu în clipa cea de pe urmă, nu? Şi cum să nu-l compătimim sincer pe inteligentul traducător al lui Voltaire care îşi mărturiseşte regretul profund de a nu-l fi putut citi pe Leibniz, necunoscând... germana?
Ştiu. Conştiinţa ridicolului nu te poate scăpa de ridicol. Fiecare ajunge, mai devreme sau mai târziu, vorba unui prieten care a văzut multe, la hotarul maximei sale incompetenţe.
Deşi titlul este suficient de lămuritor, să iau şi eu, aşadar, cu orice risc, taurul de coarne. Despre ce este vorba în carte?
Eseurile urmăresc, toate, aceeaşi temă, "în virtutea unui plan, dar fără nici o sistemă"
