După ’90, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative – şi nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Deci, eu cînd folosesc termenul narativ, îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste“. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza are poveste. Avem, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate. A fost primul val de la Nemira, dacă ţineţi minte, Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut şi un număr de autori noi. Vreau să spun, dacă vorbim la nivelul anilor ’90, despre Nemira şi alte cîteva edituri – dar ea a fost în centru, cum la nivelul anului 2000, Polirom a fost în centru şi s-au asociat altele – că discutăm, cantitativ vorbind, în termeni de zeci şi zeci de apariţii, că au fost probabil 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, cu siguranţă au rămas, Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, trebuie să vorbim despre teatru, pentru că teatrul a fost primul fenomen cultural romînesc postdecembrist cu care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru etc. bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa, cu excepţionale spectacole de teatru. Mă refer aici, de